Harry Poker in vacanta

Dragi cititori,

Afara e decembrie, e iarnă şi toţi ne gândim la Crăciun, sărbători şi caltaboş. Între timp mă văd nevoit să iau o pauză de la blogging, deoarece am foarte multe pe cap în această perioadă şi vreau să îmi rezolv toate problemele pe care le am. Asta nu înseamnă că o să uit de tot, mă voi întoarce peste o lună, maxim două, timp în care acest blog va suferi schimbări atât la suprafaţă cât şi mai în profunzime.

Voi citi comentariile voastre, voi şi răspunde la ele, voi citi blogurile din blogroll (si nu numai), numai că nu voi mai scrie în perioada amintită.

Multumesc şi vă asigur că va merita aşteptarea.

Poker (4)

Am vorbit data trecută despre reguli de joc, jocul poziţional şi tipuri de jucători. Astăzi voi vorbi despre cele 11 părţi componente ale unei mâini de poker. (Lista de mai jos se referă la un turneu de poker. Pentru jocurile cash ea este aceeaşi, mai puţin punctul 1.)

1. În ce stadiu se află turneul? În general se plătesc primii 10% dintre participanţi, lucru care se vede în stilul de joc. Dacă turneul e abia la început şi mai e mult de jucat până când rămâne un număr de jucători apropiat de acei 10%, jocul decurge normal. Pe masură ce te apropii, el se schimbă. Unii jucători sunt mai prudenţi, pentru a-şi păstra jetoanele iar alţii văd ocazii excelente de a fi agresivi şi de a fura jetoane.
2. Câţi jucători sunt la masă? Dacă sunt 9-10 jucători (adică masa e plină), se joacă mai prudent. Pe măsură ce numărul de jucători se diminuează, jocul devine mai agresiv şi se crează ocazii bune de a fura poturi (a le câştiga fără opoziţie din partea celorlalţi)
3. Ce fel de jucatori sunt la masă? Prudenţi? Degajaţi? Bolovani? Ştii câte ceva despre jucatori şi felul cum joacă ei? În general, dacă la o masă se joacă degajat, o idee bună este ca să fii prudent şi invers.
4. Câte jetoane ai, comparativ cu blindurile? Nu contează mai deloc valoarea numerică a jetoanelor sau a blindurilor, ci raportul dintre ele. Dacă acest raport este mare, nu eşti pus sub presiunea de a le pierde în viitorul apropiat, deci poţi juca mai prudent. Invers, dacă el este mic, eşti forţat să fii mai agresiv şi să joci mai multe poturi, pentru a compensa faptul că, în curand, blindurile te vor lăsa fără jetoane.
5. Câte jetoane au ceilalţi? Dacă au puţine, comparativ cu ale tale, poţi să te foloseşti de numarul mare de jetoane pentru a fura poturi (ceilalţi au de ales: se aruncă sau riscă eliminarea). Dacă ai o stivă medie, poţi să fii agresiv cu stivele mici, dar şi stivele mari pot fi agresive cu tine. Dacă ai stiva mica, nu poţi face prea multe. Va trebui să intri all-in şi să speri ca să-l castigi, astfel dublându-ţi sau triplându-ţi numarul de jetoane.
6. Unde eşti la masă, comparativ cu jucătorii agresivi şi cu cei pasivi? Ideal ar fi să ai jucătorii agresivi în dreapta ta şi în stânga cei pasivi. Astfel ştii ce au făcut jucătorii agresivi şi poţi dicta comportamentul jucătorilor pasivi. Dacă ai în stânga jucători agresivi, strategia corectă este să joci mai puţine mâini, dar mai ferm.
7. Ce pariuri s-au facut deja? Dacă s-au aruncat câţiva jucători înaintea ta şi ai J-J, s-ar putea să ai cea mai bună mână. Dar dacă inaintea ta ai vazut un pariu, o plusare şi o replusare, este probabil ca să nu fie cea mai bună mână.
8. Câţi jucători mai vorbesc după tine? Cu alte cuvinte, care poziţia în care eşti în acel moment? Se referă la teoria jocului poziţional, pe care am explicat-o în partea a treia.
9. Ce şanse îţi oferă potul? Aici intervine termenul "pot odds". Pot odds înseamnă raportul dintre potul din acel moment şi cât trebuie să plăteşti pentru a continua. Daca ai un pot de 20 de lei şi tu trebuie să pui 5, raportul este de 20:5, adică 4:1. Dacă plateşti, pentru fiecare leu pus ai şansa să câştigi alţi 4. Notă: după ce ai plătit, potul devine de 25 de lei, mărind raportul pentru cel care vine după tine. Dacă ai pot odds mare, să zicem 10:1, poţi să plăteşti şi să îţi încerci şansa. Dacă ai 1.4:1, e o idee bună aruncatul.
10. Care este poziţia ta după flop? Contează şi ea la fel de mult ca şi poziţia preflop (am spus data trecută că trebuie să ai în minte şi poziţia pe care ai putea-o avea postflop). Teoria e aceeaşi.
11. Ce cărţi ai? Da, ai cărţi şi conteaza şi ele. Dar nu contează numai ele, după cum ai putut vedea. 

Acestea sunt cele 11 componente ale unei mâini. Unele sunt evidente (de exemplu cărţile tale sau pariurile făcute înaintea ta), altele nu (pot odds, joc poziţional sau stadiul în care se află turneul). Importante sunt toate (Doyle Brunson spunea că, dacă avea pozitie, ar putea câştiga fără ca să se uite macar o dată la cărţi), iar a juca bine poker înseamnă a ţine cont de ele şi a găsi optimul ponderilor acestora în decizia ta.

În episodul al cincilea, voi scrie despre mâinile de început, adică ce cărţi să păstrezi şi ce cărţi să arunci preflop.

AltPHel şi reclama anonimă

Dragi cititori, astăzi nu o să scriu despre poker, ci despre două lucruri care mi s-au întâmplat zilele astea.

Primul a fost astăzi, când am gasit din întâmplare, o recenzie a blogului meu, făcută de ziarul local AltPHel (menţionez ca eu sunt din Ploieşti). Când am citit recenzia, am ramas profund măgulit şi cu gura cascată de uimire, fapt pentru care îi mulţumesc redactorului care a scris-o. Iată ce a scris el despre mine:

Să fie vreo două-trei săptămâni de când v-o prezentam pe ploieşteanca plecată să studieze jurnalismul la Valencia căreia îi era lene şi să scrie câteva rânduri pe propriul blog. Acum, am dat peste blogul unui ploieştean care n-a avut nici o problemă în a sta pe fondul lui acasă, vorba reclamei, ca să termine o facultate fără să o păcălească şi să se păcălească.
Primele postări peste care am dat când am intrat pe harrypoker.blogspot.com mi-au plăcut din următoarele motive: autorul scria româneşte, descoperise pokerul Texas Hold’em şi se maturizase, în sfârşit, declarând că wrestlingul, un “sport” pe care-l urmărise cu pasiune ani la rând, nu-l mai încântă. D-aia, am continuat şi am dat peste nişte faze tari din UPG, obţinute din interior, şi, când să zic cu mâna pe asul de inimă roşie că ăsta-i un student cum rar găseşti prin partea locului, am descoperit că omul tocmai şi-a luat doctoratul! Interesant, n-am ce zice! 

Link-ul către articolul despre care vorbeam este acesta:


Încă o dată îi mulţumesc şi îl corectez în două privinţe: 1. adresa mea este THEharrypoker.blogspot.com şi nu harrypoker.blogspot.com şi 2. nu mi-am luat doctoratul (încă) ci abia am intrat, acum cateva luni, deci sunt doctorand. O să-l iau în 2012.

Al doilea lucru mă îngrijorează. Se numeşte "reclamă anonimă". Termenul l-am inventat eu şi se referă la orice înseamnă reclamă politică negativă împotriva unei anume personalităţi (în general, a unui candidat), fără a spune clar şi explicit cine este autorul acelei reclame, lăsând să se banuiască, din culori şi tipul de font (corp de literă) cine ar putea fi. Un exemplu este un afiş imens, postat în centru, unde scrie "Trăiţi bine?" cu litere albe pe fond roşu, fapt ce te duce cu gândul la PSD care ar fi lovit în Băsescu.

Deeeeci, ei ne cred atât de proşti şi de manipulabili (poate că aşa şi suntem), încât nu mai contează cine îţi transmite mesajul, totul e să îl primeşti şi să execuţi. Un alt exemplu a fost în timpul referendumului prin care se încerca destituirea lui Traian Băsescu (în 2007, parcă). Era oraşul împânzit cu afişe prin care scria doar atât: "S-a schimbat. A devenit mai rău. Votează DA". Din nou, fără semnatar. Să votez "Da" la ce întrebare? "Îţi vinzi casa?", "Eşti prost?", "Îl iubeşti pe Băsescu?" Habar n-am. Oricum, nu m-am dus la vot.

Dacă încă vă întrebaţi "şi ce e rău în publicitatea anonimă?", vă spun eu: orice dizident sau fanatic politic poate scrie orice sub "protecţia anonimatului". Am început cu "Trăiţi bine?" sau "S-a schimbat. A devenit mai rău. Votează DA", se poate continua lejer, în 2014 cu "Băsescu homosexualul", "Geoană pedofilul", "Vadim beţivul" şi altfel (sau astfel) de acuze grave. Acest fapt este la limita legii, bunului simţ, eticii... la orice limită inferioară doriţi.

Sunt şi argumente pro şi argumente contra ideii că acest tip de reclamă este, într-adevăr, opera unui partid politic. Argumentul contra este ca într-o campanie electorală arăţi ce ai tu de oferit, care sunt problemele şi cum le vei rezolva. Într-un mod mai puţin agresiv poţi arăta ce avantaj ai tu faţă de ceilalţi contracandidaţi. În principiu, acestea sunt lucruri constructive, căci ideea este de a progresa spre... ceva anume. În niciun caz nu îţi ataci adversarii aşa în modul în care o face vulgul, deoarece rişti să fii privit ca o ţaţă masculină, preocupată de scandal şi să-i fie lui bine. Apoi, nu numai ca nu e delicat şi diplomatic, dar rişti să ţi se raspundă cu aceeasi monedă şi în mod sigur, în România, nu sunt oameni politici cu mult peste ceilalţi, din punct de vedere al integrităţii. Argumentul pro ar putea fi o încercare de a comunica cu populaţia medie la nivelul ei. Şi cum o sănătatea generală a unei societăţi, din punct de vedere moral şi social, este dată de medie, nu de valori, vă daţi seama ce "medie" suntem noi, daca a ajuns sa ni se vorbească aşa. Practic, argumentul pro se rezumă la "pentru că pot şi că le merge".

Principiul care stă la baza ideii este simplu: dacă un grup de oameni te urmează, vor crede ceea ce le spui concret iar informaţiile pe care le transmiţi parţial sau vag vor fi completate de public astfel încât ce iese să corespundă, ca idee, cu ideea transmisă de informaţiile concrete, sub rezerva interpretărilor. Adica ai înţeles X, eu ma refeream la Y, deoarece nu vreau ca să tragi concluzia X. În plus, dacă sunt multe interpretări, oamenii sunt confuzi şi te văd pe tine ca sursă a lor de iluminare... ai devenit un mic guru, un mic leader. Pe aceleaşi lucruri se bazează şi predicile adepţilor religiilor noi (plus pe trucul psihologic al inducerii de frică şi asocierii eliberării de ea cu cel ce vorbeşte, cu religia sau cu Iisus). Ei încep fie prin a enumera relele de pe pământ şi cauzele lor (întotdeauna oamenii, niciodata câinii sau hipopotamii), apoi a spune că Dumnezeu este calea de izbăvire şi apoi încep a vorbi în pilde, tocmai pentru că mintea o să vrea sa le interpreteze ca şi idei ascunse ale lui Dumnezeu. Pac, pac! O oaie în plus. Daca tu te îndoctrinezi singur, el de ce să îşi mai bată capul? Tu faci o treaba excelentă.

Ca să vă sporesc şi eu confuzia (şi cu asta închei), gândiţi-vă la pilda fiului risipitor, mai precis, la diferenţele de comportament dintre cei doi fii. Întoarcerea fiului cel mic este un succes sau un eşec? De ce fiul cel mare a crezut că jumatate din avere este a lui? Tatăl, la rândul lui, în tinereţe a avut profilul fiului cel mare sau fiului cel mic?

Pax!

Poker (3)

După cum spuneam, continui astăzi articolele despre poker, cu regulile jocurilor de 5 card draw, Texas Hold'em şi Omaha Poker. Apoi voi continua cu o mică discuţie despre jocul poziţional şi, în final, voi sublinia tipurile de jucători pe care le veţi întâlni de-a lungul carierei voastre.

5 card draw este poker-ul "clasic", pe care îl vedeţi în western-uri. Jocul se desfasoară aşa: se pun blindurile, apoi fiecare jucător primeşte 5 cărţi. Are loc o rundă de pariuri (descrisă în episodul anterior), în care primul din stânga BB-ului (numit Under The Gun, sau UTG) vorbeşte primul iar BB-ul ultimul. Aceasta este singura excepţie de la regulile sub care jucătorii vorbesc la masa de poker. După runda de pariuri fiecare decartează (renunţă la) un număr de cărţi. După unele variante, poţi decarta maxim 3, după altele chiar şi 5. Ordinea de decartare este tot în sensul acelor de ceas. După ce fiecare jucător primeşte diferenţa de cărţi (dacă decartezi 2, primeşti 2 carţi), mai are loc o rundă de pariuri între jucătorii rămaşi iar cel care are mâna cea mai bună câştigă potul.

Texas Hold'em se joacă foarte diferit de 5 card draw. La început, fiecare primeşte 2 cărţi, singurele pe care le primeşte numai el. Are loc o rundă de pariuri după care dealerul pune pe masă în acelaşi timp 3 cărţi. Acest grup de 3 cărţi se numeşte flop. Are loc o rundă de pariuri între cei rămaşi, apoi se pune o a 4-a carte, turn. Încă o rundă de pariuri are loc, între jucătorii ramaşi. Vine şi a 5-a carte, river. Toate aceste 5 cărţi se numesc cărţi comune, adică le poate folosi oricine în a-şi alcătui mâna. După runda de pariuri de pe river, jucătorii rămaşi îşi arată cele două cărţi (comparare/showdown) iar cel cu mâna cea mai bună câştigă potul. Mâna se formează din cele mai bune 5 din cele 7 cărţi disponibile unui jucator (cele 2 cărţi ale tale şi cele 5 cărţi comune). Deci poti să foloseşti ambele tale cărţi şi 3 de jos, sau o carte a ta şi 4 de jos sau numai cele 5 cărţi de jos. Dacă toţi jucătorii rămaşi au aceeaşi mână, şi, evident este cea mai bună, potul se împarte în mod egal la numărul de jucători.

Omaha este foarte similar Hold'em-ului, cu două deosebiri:

1. Fiecare jucător primeşte 4 cărţi, nu două
2. Mâna se formează obligatoriu din 2 cărţi de-ale tale şi 3 de jos.

Aceste două deosebiri facilitează apariţia mâinilor bune destul de des, fapt ce ar duce la câştigarea sau pierderea de poturi imense. De aceea, Omaha se joacă în varianta Pot Limit Omaha (PLO), adică suma maximă pe care o poţi paria la un moment dat este egală cu potul din acel moment.

Trei lucruri trebuiesc menţionate (vorbesc numai despre Hold'em):

1. Dacă toţi se aruncă (mai putin unul) înainte de comparare (showdown), jucătorul rămas ultim câştigă potul şi nu este obligat să îşi arate cărţile. În realitate, cazul în care toţi se aruncă preflop, atunci când cineva plusează este foarte des întâlnit. În acest caz, câştigătorul ia blind-urile (şi eventuale jetoane de la cei care au dat call înainte)
   
2. Ordinea unui jucător la vorbire (al câtelea va vorbi) nu este batută în cuie de-a lungul mâinii. Dacă pre-flop el trebuia să vorbească al 4-lea şi s-au aruncat SB, BB şi UTG, atunci după flop el va vorbi primul. 
3. Ai dreptul să vorbeşti numai atâta timp cât ai bani şi ai dreptul să câştigi numai poturile în care ai pus bani. Dacă un jucător (să-l numim X) intră all-in (îşi joacă toate jetoanele), dar mai sunt şi alţii care mai au bani şi vor să continue, suma pusă de X, alături de plăţile făcute de ceilalţi şi de ce s-a strâns până atunci se pune deoparte şi formează potul principal, iar pariurile de după acest eveniment formează potul secundar. La final, potul secundar e jucat de toţi jucătorii rămaşi, mai puţin X (deci cine se aruncă renunţă la ambele poturi), iar cel principal e jucat de toţi, inclusiv X.
   

Am vorbit despre reguli, acum să vedem cât de mult contează ordinea de vorbire (se numeşte poziţie).
Poker-ul este un joc al informaţiei. Informaţia este incompletă, ce-i drept, aşa că treaba ta este ca să iei cele mai bune decizii pe care le poţi lua având în vedere ceea ce ai aflat până atunci (din felul de a juca al celorlalţi, de cărţile tale, de ce a pariat fiecare, etc). Invers, ceea ce faci tu, constituie sursă de informaţie pentru ceilalţi. În concluzie, cazul ideal este atunci când tu ştii cât mai multe despre ei şi ei nu ştiu nimic despre tine.

Poziţia face exact această chestie. La o masă de 10 inşi, SB-ul, BB-ul şi UTG-ul sunt în early position (poziţie de început), jucătorii 4-7 (poziţiile lor nu au un nume predestinat) sunt în middle position (poziţie de mijloc), iar jucătorii 8, 9 (poziţie numită cut-off sau CO) şi 10 (dealerul) sunt în late position (poziţie de final). În concluzie, poziţia cea mai avantajoasă este cea a dealer-ului, căci, prin faptul că vorbeşte ultimul, află tot ceea ce fac jucătorii dinaintea lui (şi îşi poate schimba strategia în funcţie de asta), dar nimeni nu ştie ceea ce face el. Primul (SB-ul) este cel mai dezavantajat. Nu ştie ce va face nimeni, dar toţi ştiu ce va face el şi se pot ajusta la nevoie. Din acest motiv butonul de dealer se roteşte după fiecare mână: pentru ca nimeni să nu profite pe termen lung datorită avantajului poziţional. Repet: ordinea de vorbire se poate schimba. Dacă pre-flop eşti al 6-lea, post flop poţi fi primul sau chiar ultimul, depinde. Este de preferat ca, atunci când iei decizii, să te gândeşti puţin şi la poziţia viitoare. Nu e bai dacă "nu o nimereşti" (adică zici că vei vorbi ultimul când de fapt vorbeşti primul, te poti ajusta după flop).

Early position are şi ea "armele" care contracarează dezavantajul intrinsec al acesteia. Acestea sunt: selecţia cărţilor şi agresivitatea. Pentru a juca cum trebuie, vei folosi ambele arme. Selecţia cărţilor se referă la păstrarea sau aruncarea cărţilor pe care le primeşti preflop, iar agresivitatea înseamnă faptul că pariezi mai mult decat ai paria aceeasi mână dacă ai fi în late position. Combinate corect, aceste două arme spun aşa: am nişte cărţi atât de bune şi o mână atât de bună, încât nu mă interesează ce o să faci tu şi va trebui să ai ceva spectaculos ca să mă învingi. Dar, ca orice, ai nevoie de mult, mult exerciţiu. 50000 de mâini jucate pot să nu fie îndeajuns.

Mai pe scurt: poziţia e foarte importantă şi faptul că vorbeşti ultimul îţi dă un mare avantaj.

În final, voi vorbi despre tipurile de jucători.

Există mai multe "împărţiri", în funcţie de diverşi autori care au scris cărţi. Phil Hellmuth îi împarte în şoarece (jucător ultra-conservativ), şacal (pune mize mari cu cărţi care mai mereu nu sunt cele mai bune), elefant (joacă multe poturi, plăteşte aproape orice pariu dar nu pariază el din proprie iniţiativă), leu (joacă cărţi bune, ştie când să se arunce şi când are cea mai bună mână şi din când în când mai şi face un bluff) şi vulturul (cel mai bun dintre cei mai buni). Eu prefer împărţirea după 2 categorii: numărul de mâini jucate preflop şi mizele pe care le pariezi.

După numărul de mâini jucate pre-flop avem jucatori prudenţi (tight) şi degajaţi (loose). Jucătorii prudenţi joacă un număr mic de maini, dar mâini de calitate, iar cei degajaţi sunt invers: joacă multe mâini, dar şi de calităţi îndoielnice).

După mize, avem jucători agresivi (aggressive) şi pasivi (passive). Jucătorii agresivi îşi pariază mult sau extrem de mult mâna (de nivelul a un pot, de ex.), pe când cei pasivi pariază aceeaşi mână, însă mai puţin. Ca exemplu, dacă un jucator agresiv şi unul pasiv au acelaşi full house, cel agresiv va paria 25 de lei într-un pot de 25 de lei, pe când cel pasiv poate va paria 5-10 lei în acelasi pot de 25. Nu retineţi cifrele, retineţi ideea.

Ambele criterii sunt la fel de importante.

În concluzie, avem 4 tipuri de jucători: tight-passive (TP), loose-passive (LP), tight-aggressive (TAG) si loose-aggressive (LAG).

1. Jucatorul tight-passive. Mai este denumit şi "rock" (bolovan), deoarece nu îşi schimbă strategia în funcţie de jocul în sine. Un bolovan joacă foarte puţine cărţi, dar foarte bune (şi are o răbdare excelentă). El caută motive ca să se arunce (de aceea şi joacă pasiv, pentru a nu pierde mult), aşa că este destul de usor de păcălit. Deşi pierde puţin, el va câştiga puţin. Pe termen lung, stilul TP este unul pierzător, deoarece, jucând puţine mâini, el va plăti atât blindurile cât şi pariurile din poturile în care el s-a aruncat, câştigurile necompensând pierderile.
2. Jucatorul loose-passive. Mai este denumit şi "calling station" (maşină de plată). El joacă multe poturi şi, în general, plăteste orice pariu sperând la o carte care sa îi facă o mână bună şi să câştige potul. Rar o sa îl vedeţi pariind din proprie iniţiativă sau, şi mai rar, plusând. Deşi nu poţi să faci bluff unui calling station, pariurile din poturile pierdute îl vor duce încet şi sigur spre pierdere pe termen lung.
3. Jucatorul tight-aggressive. I se mai spune TAG. El joacă puţine mâini (mai multe decât un rock, însă), mâini de calitate, însă mâinile pe care le joacă le joacă extrem de agresiv, fapt care îl face foarte greu de exploatat. Avantajul metodei este că ceilalţi sunt obligaţi să aibă o mână bună sau o posibilitate mare de a obţine aşa ceva, altfel sunt "mâncaţi". Dezavantajul este că stilul este mai predispus la slowplay (a juca o mână puternică ca şi când ai avea una slabă) şi că, dacă este confruntat cu un alt jucator agresiv, s-ar putea să nu ştie unde se află.
4. Jucatorul loose-aggressive. I se mai spune şi LAG. Din această categorie fac parte profesioniştii şi jucătorii de succes. Este un stil spectaculos, greu de ghicit (afli greu dacă respectivul are cărţi bune sau nu), dar este foarte solicitant şi predispus la slowplay. De asemenea, dacă un LAG este atacat (adică şi adversarul devine agresiv), el are două alegeri: renunţă (fapt care va fi văzut de ceilalţi şi vor încerca să îl arunce şi data viitoare) sau continuă, cu riscul de a mai pierde bani în plus. LAG-ul dus la rang de artă aduce profituri mari şi nu este pentru începatori.

Aceasta este, în mare, o clasificare a tipurilor de jucători pe care îi veţi vedea. Seamană cu animalele lui Hellmuth.

Data viitoare, voi vorbi despre părţile componente ale unei maini de poker, 11 la număr.

Leapşa 2

Continuând jocul de leapşa în varianta pentru bloguri, iată ce am primit de la ea.

În ce fel de animal ai vrea să te reîncarnezi?

Într-un câine pit-bull. E mic, e puternic şi nu cedează până nu câştigă.

Ce ţi-ar lipsi cel mai mult în viaţă?

Poker-ul şi încrederea în mine

Ce apreciezi cel mai mult la o persoană?

Cât de prietenoasă e, simţul umorului, independenţa emotională, sinceritatea

Care-i culoarea preferată pentru haine?

Orice înseamna culoare deschisă (nu, nu roz).

O călătorie pe care ai vrea să o faci şi ţara pe care ai vrea să o vizitezi?

Orice înseamnă Europa de Vest şi continentul american

Citatul/zicala preferată:

Sunt mai multe. Două dintre ele sunt pe frontispiciul blogului meu.

Ce ţi-ar plăcea cel mai mult să faci?

Să am o slujbă sau să fac suficienţi bani încât să evit slujba banală, în care lucrezi de luni până vineri de la 8 la 3-4-5-6-7-8-9-10 seara, etc. Ştiţi la ce mă refer. În afară de asta, mi-ar place să fiu atât de bun la jocul de poker încât să pot vedea destule locuri din lume cu ocazia turneelor live (că o să intru all-in din prima mână pentru a avea mai mult timp de vizită e partea a doua), să văd finala Cupei UEFA din 2012, să cunosc persoane de calitate, să îi uimesc pe cei cărora le voi prezenta teza mea de doctorat in 2011... să continui?

Dacă nu ai face ceea ce faci în fiecare zi, cu ce altceva ai dori să-ţi umpli timpul?

Asta să fie problema. Aş călători prin toată ţara. Cu ce? Mă descurc eu. Mâncare şi apă să gasesc.

Cui merge leapşa? Cui o vrea, mai ales ei, ei şi ei.

Data viitoare, Poker (3)

Poker (2)

Continui astazi seria de notiuni despre jocul de poker cu descrierea unor concepte de baza, concepte care ma ajuta sa explic (in partea a 3-a) regulile a 3 tipuri de poker: 5 card draw, Texas Hold'em si Omaha.

Pentru a juca, avem nevoie de un set de carti, jetoane (numarul lor variaza in functie de mai multi factori) si un dic mic de plastic pe care este scrisa litera D (de la "dealer"). Jucatorii vor vorbi in sensul acelor de ceasornic. Cel care are in fata acel disc va vorbi ultimul. Cel din stanga dealerului se numeste "Small Blind" (SB) iar cel din stanga SB-ului se numeste "Big Blind" (BB), care vorbeste al doilea. Dupa fiecare mana, butonul de dealer se roteste spre dreapta. Astfel, pe termen lung, toti vor fi atat SB, BB cat si dealer si nu ai niciun avantaj datoria pozitiei in care te afli.

SB si BB sunt doua pariuri puse "in orb", intr-o gramada comuna numita pot, inainte ca sa primesti vreo carte. Rolul este de a stimula jocul (veti vedea mai incolo cum). Intotdeauna, din punct de vedere valoric, BB=2*SB. Valoarea SB si, mai ales, a BB determina mizele pe care se va juca un joc, deoarece pariul minim este egal cu BB. Mai multe detalii sunt mai jos.

Rangurile mainilor sunt cele care decid castigatorul potului. Cel care are mana cu rangul cel mai mare va castiga. Rangurile mainilor in poker, indiferent de tipul lui, sunt: (luate crescator)

1. High card (dati voi o traducere adecvata in romaneste): 5 carti de valori diferite si care au, in total, cel putin 2 semne diferite (adica acele 5 carti nu sunt toate de trefla, caro, cupa sau pica. In acest caz avem o combinatie mai puternica, numita culoare). Exemplu: K,Q,5,3,2
   
2. O pereche (pair): 2 carti de aceeasi valoare si alte 3 carti. Exemplu: 6,6,Q,4,8
   
3. Doua perechi (2 pair): 2 carti de o valoare, alte 2 carti de o alta valoare si inca o carte de o a treia valoare. Exemplu: 5,5,9,9,A
4. Trei bucati (three of a kind): 3 carti de aceeasi valoare iar celelalte doua carti de valori diferite. Exemplu: 7,7,7,4,9
5. Chinta (straight): 5 carti consecutive, insa au in total cel putin 2 semne diferite. Daca aceasta chinta e formata din carti de acelasi semn avem cea mai puternica mana, chinta royala. Exemplu de chinta: 6,7,8,9,10
6. Culoare (flush): 5 carti care au acelasi semn.
7. Full (full house): 3 carti de o valoare, 2 de alta valoare. Exemplu: K,K,K,J,J
8. Careu (four of a kind): 4 carti de aceeasi valoare, a 5-a de o alta valoare. Exemplu: 6,6,6,6,2
9. Chinta royala (straight flush/royal flush): chinta in care toate cartile au acelasi semn. Americanii fac o deosebire intre straight flush si royal flush. Astfel, royal flush este 10,J,Q,K,A de acelasi semn (oricare este acesta), pe cand straight flush este oricare alta chinta royala.

Criteriul de clasificare al lor este cat de greu obtii aceste combinatii. High card-ul il obtii foarte usor, iar chinta royala extrem de greu (ca sa va faceti o idee, din 11000 de maini jucate in turnee am obtinut o singura chinta royala). In general se obtin high card, o pereche si doua perechi. Mainile de la 3 bucati in sus se obtin ceva mai rar, de aceea se castiga poturi mari dar se si pierd poturi mari.

Runda de pariuri este importanta, caci ea decide marimea potului (scopul jocului e sa castigi bani, nu poturi). O runda de pariuri se incheie atunci cand fiecare dintre jucatorii ramasi au pus aceeasi suma de bani in pot. Pentru asta, ai 5 optiuni:

1. Aruncare (fold). Daca te arunci nu mai pui niciun ban in pot, dar ai renuntat la el (nu ai nicio sansa sa il mai castigi) iar banii bagati in el pana atunci se pierd.
2. Pariu (bet). Este suma de bani pe care o ceri celorlalti pentru a putea merge mai departe. Daca tu pariezi 15 lei, fiecare dintre jucatori trebuie sa puna aceasta suma (asta in cazul in care nu pluseaza) sau sa se arunce. Suma minima de pariat este de 1 BB.
   
3. Sec (call). Inseamna punerea in pot a diferentei de bani dintre cat trebuie sa mai pui si cat ai pus pana atunci. De exemplu, daca ai pariat 5 lei si cineva a plusat la 15, tu mai trebuie sa pui 15-5=10 lei pentru a putea continua.
4. Plusare (raise). Inseamna plata diferentei datorate (call) plus inca o suma de bani care trebuie pusa de restul jucatorilor pentru a continua. Suma minima pentru plusat este dublul pariului initial. De exemplu, daca pariezi 5 lei, eu am voie sa plusez cu minim 5 lei (adica pun 10 lei). Am voie 6, dar nu am voie 4.
5. Pas (check). Este echivalentul pariului nul (nu pariezi nimic). Il poti folosi numai daca nimeni nu a pariat inaintea ta si nici tu nu vrei sa pui bani in pot.

Mai simplu, tu ai 3 optiuni: check, bet sau fold (daca nimeni nu a pariat inaintea ta) sau call, raise sau fold (daca cineva a pariat inaintea ta).

Inarmati cu aceste cunostinte, suntem pregatiti sa intelegem regulamentele celor 3 jocuri. Asta, in episodul viitor.

Poker (1)

Azi voi scrie pentru prima şi sper că nu ultima dată, despre acest joc de cărţi cunoscut şi arhi-cunoscut, având în vedere că este una dintre pasiunile mele. Nu vă învăţ regulile de Texas Hold'em, Omaha, razz sau 5 card draw, ci vreau sa demontez câteva mituri care circulă la noi, mituri bazate pe frică şi necunoştinţa de cauză. De unde ştiu că sunt mituri? Acestea sunt lucrurile pe care le aud mereu de la cei cărora le spun de pasiunea mea pentru poker.

Prima dată am avut contact cu el pe la 11(!) ani, când mă jucam pe HC90, alături de fotbal şi alte jocuri pe care le mai aveam pe casete. Regulile le-am invăţat, alături de tata, prin încercări şi mă uitam cu admiraţie la el cum învingea AI-ul. Pe atunci era evident că nu aveam noţiuni clare despre tehnica de joc, deci nu pot spune cât de bun era calculatorul. Era, însă, mai slab decât tata. Mi-am readus aminte de el acum aproape un an, moment în care am decis să îl iau în serios.

Să revenim la mituri:

1. Poker-ul este un joc de noroc. Inexact. Într-adevăr, are şi un factor aleatoriu (cărţile care îţi vin), dar acest factor este mult mai puţin vizibil decât la jocuri precum ruleta sau barbutul. Există jucători profesionişti de poker (Howard Lederer, Phil Ivey, Daniel Negreanu, etc), dar nu o sa vedeti niciodată jucători profesionişti de ruletă, tocmai datorită caracterului său aleatoriu. În plus, jucătorii menţionaţi au câştiguri de milioane de dolari, fapt imposibil de explicat prin prisma norocului. Mitul a luat naştere pentru a acoperi faptul potrivit căruia cei neiniţiaţi joacă orice carte până la final, indiferent de cât trebuie să platească sau de ce cărţi au, tactică pierzatoare pe termen lung. Într-adevăr, poţi avea ghinion, (oricine poate avea) dar acesta este compensat atât de mult de către o strategie bună de joc încât pierderile datorate ghinionului nu mai contează.
2. Poker-ul e făcut ca să pierzi bani. În afară de faptul că nimeni nu te obligă să joci pe bani (poţi juca foarte bine şi pe beţe de chibrit), acest mit are aproximativ aceleaşi cauze ca şi cele de la mitul de mai sus, alături de frica (înnascută se pare) românilor de a pierde. Nu o să intru în teoriile lui Sklansky, dar majoritatea cărţilor sunt nepotrivite pe termen lung pentru joc. Le poţi juca pentru a-ţi păcăli adversarii şi pentru a spera la combinaţii greu de dedus (cum ar fi să primeşti la Hold'em o pereche de optari şi să mai vină unul pe flop, făcând trei bucaţi) însă numai pentru atât. Dacă pierzi bani e dintr-un singur motiv: iei decizii care te costă mai mult decât suma câştigată în alte poturi. Pare banal, dar fraza capătă alt înţeles cu puţin studiu.
3. Poker-ul e un joc pentru lumea interlopă. Probabil ca au vazut niste... indieni şi recuperatori prin cazinourile noastre şi s-a ajuns la această concluzie. Tot frica e la baza acestui mit. În occident şi în ţările civilizate nu este sub nicio forma aşa. Dacă vă e frică de ei, jucaţi on-line.

Atât cu miturile. Dacă mai aveţi afirmaţii despre poker, sunt dispus să le discut. Vreau ca acest post să fie primul dintr-o serie mai lungă, în care să fie explicate noţiuni de bază despre NLHE (No Limit Texas Hold'em), concepte strategice, discuţii de mâini, etc. Asta numai în masura în care vă interesează.